Dacă cineva ți-ar spune să electrocutezi pe altcineva cu un șoc electric de 450 de volți ai face-o?
O să spui plin de indignare ”Bineînțeles că nu!”. Ei bine, nu te grăbi cu răspunsul. Experimentul Milgram demonstrează altceva.
Descrierea lui e un pic mai lungă, asta ca să înțelegi mai bine despre ce e vorba, dar merită să-i acorzi toată atenția ta. Pe mine cel puțin m-a pus serios pe gânduri și cred că mi-a schimbat un pic percepția despre oameni.
Experimentul
Experimentul a fost conceput de către psihologul Stanley Milgram de la Universitatea Yale și avut loc în Iulie 1961, l-a 3 luni de la începerea procesului de la Nurenberg – pentru judecarea crimelor de război comise de către naziști. E important și contextul. Toată lumea a rămas șocată când s-a descoperit ce atrocități au fost în stare să facă naziștii. Uluirea a fost cu atât mai mare cu cât mulți dintre ofițerii SS erau oameni educați, se trăgeau din familii bune, unii erau chiar nobili. Cum se poate ca niște oameni educați să se transforme în asemenea brute și să facă ce au făcut? Ei bine, se pare că este în natura oamenilor. Și nu este vorba de sadism sau cine știe ce apucături criminale am avea din epoci ancestrale ci de obediență.
Hai să descriu întâi experimentul și fac după aceea alte comentarii.
S-a dat un anunț în ziare – Se caută voluntari ce vor lua parte la un experiment pedagogic. Există și o recompensă – 4,5$ (la valoarea de astăzi ar însemna în jur de 150$, prin comparația puterii de cumpărare) pentru participare. Fără alte obligații sau condiționalități legate de atingerea unui obiectiv ci fiecare voluntar primea cei 4,5$ doar pentru participare.
Scopul oficial al experimentului – să se cerceteze influența administrării de pedepse în procesul de memorare. Mai exact, se încerca să se demonstreze că administrarea de mici șocuri electrice îl va face pe un om să fie mai atent și ca atare să-și îmbunătățească memoria imediată. Bineînțeles, scopul real al experimentului a fost altul. Se dorea să se cerceteze comportamentul oamenilor față de obediență.
Fiecare voluntar a fost introdus într-o cameră în care mai aștepta un alt ”voluntar” (de fapt făcea parte din echipa de cercetare). Celor 2 voluntari (unul real și unul deghizat) li s-a făcut o prezentare a ceea ce urmează să se întâmple și li s-a spus că unul din ei va juca rolul de profesor, iar celălalt va juca rolul de student. Ca să creeze mai multă veridicitate s-a organizat și o tragere la sorți ca să se determine care din cei doi va fi profesorul. De fapt tragerea la sorți era măsluită astfel încât voluntarul real să joace întotdeauna rolul de profesor.
După tragerea la sorți, cei 2 au fost introduși într-o altă cameră, aceasta fiind prezentată drept camera în care va sta studentul. Studentul era așezat la un birou și i se conectau (sub ochii profesorului – a voluntarului) niște fire electrice cu care urma să fie electrocutat atunci când va da răspunsuri greșite. Pasul acesta avea rolul de a-l convinge pe voluntar că totul este real – pentru că vedea cu ochii lui cum cealaltă persoană este conectată la aparatul de șocuri electrice. Pentru a crește tensiunea psihică, după ce era conectat la aparat studentul își exprima o mică îngrijorare – spunea că în trecut a avut o mică problemă cu inima și se temea că șocurile electrice i-ar putea provoca din nou probleme cardiace.
După ce studentul era instalat, profesorul era invitat în altă cameră și pus la un birou unde se găsea un aparat de control pentru administrarea șocurilor. Aparatul era compus dintr-o serie de comutatoarea, în dreptul fiecărui comutator fiind o etichetă cu voltajul curentului ce va fi declanșat la apăsarea sa. Deasupra fiecărui comutator exista și un beculeț martor (care se aprindea când comutatorul era acționat). Comutatoarele erau așezate în mod crescător, de la cel care declanșa cel mai mic voltaj până la cel care declanșa cel mai mare voltaj. Tot pentru a spori veridicitatea exista și un aparat de măsură – un voltmetru, care să certifice că e vorba de comutatoare reale care declanșează șocuri electrice reale. Adițional, pe lângă etichetele cu voltajele aferente, existau câteva etichete de avertizare – șocuri ușoare, șocuri moderate, șocuri puternice, șocuri foarte puternice, șocuri intense, șocuri foarte intense, șocuri extreme. Eticheta cu șocuri extreme era scrisă cu culoare roșie, tocmai pentru a accentua avertismentul.
În camera în care era instalat profesorul mai exista un birou la care stătea un supraveghetor – persoana care reprezenta autoritatea.
Profesorului (voluntarului) i s-a dat o listă cu teste. I s-a cerut să citească o întrebare cu voce tare (profesorul și studentul comunicau printr-un microfon) și să aștepte răspunsul studentului. Dacă studentul răspundea corect trecea la următoarea întrebare. Dacă studentul nu răspundea corect trebuia să-i administreze un electroșoc prin acționarea unui comutator. După aceea mai citea altă întrebare și tot așa. Se pleca de la electroșocuri de voltaj mic – 15 volți, până la maximul de 450 volți, cu o incrementare de 15 volți.
Profesorul (voluntarul) credea că administrează șocuri adevărate. În realitate bineînțeles că nu se întâmpla acest lucru. Pentru consistența rezultatelor, au fost făcute în prealabil înregistrări cu vocea studentului. Pentru fiecare prag specific de voltaj era redată o înregistrare corespunzătoare – pentru șocurile moderate un ”ouch”, pentru șocurile puternice un alt ”ouch”, dar spus mai hotărât și cu o altă intensitate a vocii, pentru șocuri foarte puternice apăreau proteste, iar pentru șocuri intense studentul spunea că vrea să renunțe că nu mai suportă durerea și că simte că îl doare inima.
În momentul în care au auzit strigătele de durere și faptul că pe student îl doare inima (asta se întâmpla la pragul de 135 volți) mulți voluntari și-au exprimat dorința de a se opri și de a verifica care este starea de sănătate a studentului. Unii au început să pună sub semnul întrebării scopul și eficiența acestui experiment.
Când se întâmpla acest lucru începea cu adevărat experimentul de obediență. Persoana cu autoritate îi cerea profesorului să continue experimentul așa cum fusese stabilit, în ciuda protestelor studentului. Unii voluntari au început să râdă nervos sau să exprime alte semne de stres extrem în momentul în care au auzit țipetele și protestele studentului.
De câte ori voluntarul își exprima dorința de a se opri, persoana cu autoritate îl îndemna să continue. De fapt fusese creată o serie de 4 îndemnuri standard:
• Te rog, continuă
• Experimentul necesită ca tu să continui
• Este absolut necesar ca tu să continui
• Nu ai de ales, trebuie să continui
De asemenea, persoana cu autoritate avea pregătite răspunsuri standard care să răspundă îngrijorării voluntarilor:
• Dacă voluntarul se arăta îngrijorat pentru că studentul ar putea fi rănit de electroșocuri i se răspundea că electroșocurile pot fi dureroase, dar nu sunt periculoase și nu vor produce răni permanente
• Dacă voluntarul se arăta îngrijorat de faptul că studentul nu mai vrea să continue i se răspundea că indiferent dacă îi place sau nu studentului experimentul trebuie să continue până învață răspunsurile corecte
• Dacă voluntarul se arăta îngrijorat de faptul că s-ar putea întâmpla rău și va fi tras la răspundere i se răspundea că indiferent ce se întâmplă nu va fi responsabilitatea lui ci a persoanei cu autoritate
Dacă voluntarul își exprima dorința de a se opri și după auzirea celui de-al patrulea îndemn de a continua atunci experimentul se oprea. Altfel experimentul se oprea când se administra șocul maxim de 450 de volți de 3 ori la rând.
Rezultate
65 % dintre participanții la experiment au mers până la capăt administrând doza masivă de 450 volți. Da, ai citit bine, nu e o greșeală – 65 % și-ar fi prăjit semenii doar pentru că li s-a cerut să facă asta.
Vei crede că bărbații sunt mai puțin simțitori, că femeile, despre care se spune că sunt mai empatice, mai miloase, n-ar fi făcut așa ceva. Ei bine… au făcut. S-a repetat experimentul și cu femei și s-au obținut cam aceleași rezultate.
Vei crede că asta se întâmpla în 1961, dar că societatea a evoluat între timp, acum suntem mai liberali în gândire, mai toleranți, mai atenți cu semenii noștri. Nope, nu s-a schimbat nimic. Experimentul a fost repetat în 2009 și a condus la aceleași rezultate.
Totuși au existat și variații ale rezultatelor. Experimentul a fost repetat în mai multe condiții. Când profesorul a stat în aceeași cameră cu persoana cu autoritate și studentul a stat într-o cameră separată rezultatele au fost un dezastru total. Când profesorul și studentul au stat în aceeași cameră și persoana cu autoritate a fost plasată în altă încăpere s-a înregistrat cel mai mic număr de voluntari care au mers până la capăt. Se pare că există totuși un fel de legătură invizibilă între oameni – cu cât oamenii sunt mai apropiați fizic cu atât legătura devine mai puternică și invers.
În loc de concluzii…
Până la urmă la ce rezultat te așteptai? Suntem educați de când ne naștem să ne supunem autorității – ni se spune să ascultăm de persoanele mai în vârstă, să ascultăm de profesori, să ascultăm de polițiști. Nu mai zic de religie. Întreaga religie e construită în așa fel încât oamenii să se supună bisericii.
Există câteva avantaje. Învățăm de la cei mai în vârstă (presupunând că au mai mare experiență) și de la profesorii noștri. Dacă ne supunem celor ce zic ei transferul de cunoaștere este mai rapid și mai eficient. Avem nevoie de ordine și disciplină în societatea în care trăim, vrem siguranță așa că ni se pare normal să ne supunem autorității reprezentate de poliție (nah, omul legii, nu?). Avem nevoie de coordonare și de o viziune la serviciu așa că ne supunem șefului.
Dar până unde ar trebui să mergem cu supunerea? Ce se întâmplă? Suntem roboți sau oameni? Ce facem cu propria noastră personalitate, ce facem cu valorile în care credem? Există o linie peste care nu ar trebui să trecem? Ne vom da seama când vom încălca acea linie?
Câteodată am impresia că oamenii nu-și folosesc pe deplin rațiunea. Nu știu de ce, dar li se pare mai ușor ca alții să gândească pentru ei. Atâta timp cât altcineva își asumă responsabilitatea întâmplă-se ce s-o întâmpla. Așa se pare că au stat lucrurile și în cazul experimentului Milgram. Au fost destui îngrijorați că s-ar putea întâmpla ceva rău, dar s-au liniștit (oarecum) când au auzit că nu vor fi trași la răspundere. Ok, dar cu răspunderea morală cum rămâne? Conștiința proprie nu zice nimic? Ba zice. În mod evident, voluntarii au fost supuși unui stres foarte mare. S-a văzut asta din comportamentul lor. Totuși, mulți s-au dovedit prea slabi ca să se opună. Se vedea că își fac lor înșiși rău continuând experimentul și totuși nu au avut tăria să se ridice de pe scaun și să plece.
Din păcate oamenii sunt supuși unor condiții asemănătoare celora din experimentul Milgram foarte des. De multe ori suntem obligați să facem la serviciu lucruri care nu dorim să le facem și cu care nu suntem de acord. Întrebarea care se pune este cât de ”obligați” suntem de fapt? Ce se întâmplă dacă avem curaj să ne opunem și să luăm atitudine? Răspunsul nu e simplu. E greu de spus așa la modul general.
Tu ce ai face dacă ai fi pus într-o situație asemănătoare? Ce ai face dacă ai avea un șef autoritar care te-ar obliga să faci ceea ce nu vrei să faci? Ți s-a întâmplat vreodată?
Mie mi s-a întâmplat. Nu o dată ci de nenumărate ori. Și ce am făcut? De multe ori am tăcut și eu și am înghițit. Dar nu cred că intru în categoria celor care ar fi mers până la capăt cu experimentul. Și de mai multe ori n-am tăcut ci am luat atitudine. Și știi ce? N-a fost așa de rău cum s-ar fi așteptat lumea. Nu au fost consecințe negative, nu m-a dat nimeni afară, nu mi-a purtat nimeni pică. Depinde foarte mult de felul cum pui problema. E nevoie de tact. Unii tac, tac și înghit și la un moment dat nu mai suportă și izbucnesc. Nu e bine nici așa. Mai bine spui ce ai de spus la momentul potrivit în loc să aștepți până e prea târziu. E o vorbă românească – cum îți educi copilul așa îl ai. Eu am descoperit că e valabilă în multe alte privințe – cum îți educi părinții așa îi ai, cum îți educi prietenii așa îi ai, cum îți educi colegii sau șefii așa îi ai. Dacă ești mereu supus te vor călca toți în picioare. Deci nu e bine să taci și să înghiți mereu.
Și un mesaj pentru manageri
Vestea bună e că e foarte ușor să-ți supui subordonații. Ei vor fi obedienți în cele mai multe cazuri. Dar fi atent. Dacă ei nu-și asumă responsabilitățile e datoria ta, ca manager, să-ți asumi responsabilitatea și pentru ei. Dacă ei nu realizează consecințele faptelor lor e treaba ta, ca manager, să înțelegi și pentru ei. Dacă lor nu le pasă suficient de mult, trebuie să-ți pese ție și pentru ei. Și în primul rând ar trebui să-ți pese de ei, pentru că sunt oamenii tăi și te ascultă și te servesc și își fac datoria cât de bine pot. Nu trebuie să-i pui în situații stânjenitoare, nu trebuie să-i supui unor stresuri foarte mari și inutile. În loc să împarți ordine în stânga și în dreapta fă-ți puțin timp din când în când și stai de vorbă cu oamenii tăi. Obișnuiește-ți oamenii să spună ce gândesc. Rezultatele vor fi remarcabile. O să ai o echipă și nu doar niște subalterni, iar această echipă va deveni mult mai eficientă. Și probabil că oamenii te vor urma și te vor asculta pentru că îi inspiri, pentru că te respectă și au încredere în tine și nu pentru că s-au obișnuit să fie obedienți. Ăăă… ți se pare cunoscut ceea ce tocmai am spus? Sunt sigur că da. Asta te va transforma din manager într-un lider.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu